Ce se află în spatele unui nume pe care îl știm cu toții
Aproape fiecare familie din România cunoaște pe cineva care a plecat în Italia să îngrijească o persoană în vârstă. O mătușă, o vecină, o mamă. Multe dintre ele s-au întors după ani și au adus acasă bani, dar și o oboseală pe care nu o puteau explica, un somn rupt, o tristețe care nu mai trecea. Oamenii au început să spună, simplu, că „are sindromul Italia”.
Vreau să povestesc de unde vine acest nume, ce se știe despre el cu adevărat și ce se poate face. Textul are rol informativ și nu înlocuiește o consultație de specialitate.
Cum a apărut numele
Termenul a fost născocit în 2005 de doi psihiatri ucraineni, Andriy Kiselyov și Anatoliy Faifrych. Ei au observat la femei întoarse din Italia un tablou care se repeta: dispoziție proastă, tristețe, pierdere în greutate, lipsa poftei de mâncare, insomnie, epuizare, sentimentul că și-au pierdut rolul de mamă și o senzație de identitate sfâșiată în două. Cercetătoarea Donatella Cozzi, de la Universitatea din Udine, a refăcut istoria acestui termen, iar un studiu publicat în BMC Public Health despre femeile moldovence din Italia o rezumă astfel.
Aproape toate aceste femei lucraseră ca îngrijitoare, în Italia badante. Stăteau în casa persoanei îngrijite, adesea fără program clar, departe de propriii copii.
Cum arată, în viața de zi cu zi
Un reportaj Al Jazeera din 2019, realizat la Iași și la Roma, o descrie pe Ana (nume schimbat), care a lucrat cincisprezece ani ca badantă. Copiii ei au crescut cu tatăl, din banii pe care îi trimitea ea. S-a întors acasă cu depresie și a înțeles ce are abia după ce a văzut la televizor un reportaj despre sindromul Italia și s-a recunoscut în simptome.
Reportajul adună și alte mărturii. O îngrijitoare spune că are liber doar joi după-amiaza și duminica, iar dacă i se cere să rămână, rămâne, pentru că are nevoie de bani. O altă femeie povestește că nu a crezut niciodată că va avea „sindromul Italia”, până când a plecat de la locul ei de muncă.
Ce spun specialiștii
Aici merită să fim atenți la cuvinte. Donatella Cozzi precizează în reportajul amintit că sindromul Italia nu este un diagnostic recunoscut științific. Psihiatra Andreea Nester, de la spitalul Socola din Iași, îl descrie ca pe un fenomen socio-medical. Cozzi mai spune că el „începe acasă”, adică în contextul din care se pleacă.
Un alt psihiatru de la Socola, Cozmin Mihai, estimează că dintre cei aproximativ 3.000 de pacienți cu depresie pe care îi vede spitalul într-un an, vreo 150 (cam cinci la sută) au sindromul Italia. Este o estimare a unui clinician și trebuie citită ca atare, fără pretenția unei statistici la nivel național.
Aceeași psihiatră, Andreea Nester, leagă fenomenul de vulnerabilitatea oricărui om care emigrează, agravată de viața într-o țară nouă, cu alte obiceiuri și cu o limbă necunoscută. Cercetările academice abordează și ele subiectul. Un articol din 2022, Romanian Migration. The Italy Syndrome and the Other Side of the Coin, se întreabă dacă viața și munca în Italia destabilizează psihic femeile românce sau dacă ele găsesc acolo și o formă de împlinire și implicare socială. Merită citit în întregime, pentru că nuanțează imaginea unei suferințe simple și universale.
De ce nu e „boala lor”
Citind toate acestea, observ un lucru. Suferința acestor femei nu pare să vină dintr-o slăbiciune personală. Vine din condiții: munca în casa altcuiva, izolarea, orele lungi, lipsa unui spațiu al lor, depărtarea de copii. Studii despre îngrijitoarele migrante din Italia arată că stresul cronic este un risc real pentru sănătatea lor mentală. În asemenea condiții, aproape oricine ar ajunge să sufere.
Despre această realitate s-au făcut și filme, și cărți. Documentarul Sindrome Italia (2024) a fost prezentat la festivalul Biografilm, iar o carte ilustrată cu același titlu, publicată de BeccoGiallo, redă povestea unei îngrijitoare. Faptul că tema ajunge în cultură arată cât de mulți oameni se regăsesc în ea.
Ce poate ajuta
Primul pas este să știi că ce simți are un nume și un context. Mulți oameni se simt vinovați că sunt triști, pentru că au plecat tocmai ca să fie bine. Tristețea nu ia loc a recunoștinței. Ele pot exista amândouă.
Ajută mult să ai oameni cu care să vorbești pe limba ta: o prietenă, un grup de compatrioți, o comunitate din parohie sau din cartier. Ajută să ai timp care îți aparține, chiar dacă e puțin. Ajută să nu rămâi singură cu somnul pierdut și cu gândurile negre, și să ceri ajutorul unui medic sau al unui psiholog.
Merită să faci acest pas dacă de mai multe săptămâni dormi prost, ești neliniștită sau fără speranță, nu te mai bucură nimic sau simți că nu mai poți face față.
La final
Sindromul Italia este un nume dat de oameni unei suferințe adevărate. Ea merită ascultată, indiferent cum îi spunem. Femeile care au plecat ca să-și țină familia în picioare nu au făcut nimic greșit. Au făcut ce au putut, iar costul acestui efort poate fi purtat mai ușor atunci când e recunoscut.
Surse
- Al Jazeera (2019). Why Romanian migrant women suffer from „Italy syndrome”. https://www.aljazeera.com/features/2019/2/12/why-romanian-migrant-women-suffer-from-italy-syndrome
- Health status of female Moldovan migrants to Italy by health literacy level and age group: a descriptive study. BMC Public Health (2020). https://link.springer.com/article/10.1186/s12889-020-09582-9
- Romanian Migration. The Italy Syndrome and the Other Side of the Coin (2022). DOI: 10.2478/eras-2022-0001


Lasă un răspuns